by Lumina palida a dimineții se strecura printre jaluzele, trezindu-mă din somnul dulce. O nouă zi, o nouă cursă. O cursă împotriva timpului, împotriva aglomerației, împotriva propriilor limite. Nu era o cursă de maraton, ci una mult mai lungă și mai dificilă: cursa spre acasă.
Prima probă: ieșirea din bloc. Odată ce deschideam ușa, mă lovea valul de oameni grăbiți, de fețe obosite, de mirosuri amestecate de cafea, parfum și anxietate. Trebuia să mă strecor printre ei, să evit privirile lor absente, să mă asigur că nu calc pe vreun picior grăbit.
Apoi, transportul în comun. O capsulă de sardine, sufocantă și zgomotoasă. Fiecare respirație era un efort, fiecare mișcare, o luptă. Mă simțeam ca un gladiador, dar nu în arenă, ci într-un vagon de tramvai plin de oameni. Îmi doream cu ardoare să ajung la destinație, să scap de această presiune sufocantă.
Și, în sfârșit, ajungeam la birou. Un alt univers, cu reguli și presiuni diferite. Zgomotul tastaturilor, vocile colegilor, telefoanele care sunau neîncetat. Munca, o forță constantă, care mă trăgea în jos. Termene limită, ședințe, proiecte. O avalanșă de informații și solicitări care mă copleșeau.
Zilele se scurgeau ca nisipul printre degete. Dimineața, aceeași rutină. Aglomerație, stres, oboseală. Seara, aceeași dorință arzătoare: să ajung acasă.
Stresul de la serviciu se acumula, ca o presiune invizibilă, dar constantă. Uneori, simțeam că nu mai pot. Că mă sufoc. Că nu mai am energie. Dar, în adâncul sufletului, exista o forță care mă împingea înainte. O forță care mă ajuta să trec peste toate obstacolele.
Această forță era familia mea.
Gândul lor, chipurile lor, râsetele lor, mă susțineau. Erau lumina din întuneric, speranța din disperare, sensul vieții mele.
Știam că, după o zi grea, îi voi găsi acasă. Acolo, în acel loc magic, unde toate problemele dispăreau ca prin farmec.
De aceea, de fiecare dată când ceasul arăta ora cinci, inima mea începea să bată mai repede. O emoție puternică mă cuprindea. O emoție de bucurie, de nerăbdare. O emoție care mă motiva să lupt, să rezist, să trec peste toate.
Când, în sfârșit, ieșeam din birou, eram ca un maratonist care tocmai trecuse linia de sosire. Obosit, dar fericit.
Cursa spre acasă începea din nou. De data asta, însă, era o cursă mai ușoară. O cursă plină de speranță.
Traversam străzile aglomerate, ignorând claxoanele și agitația. Gândurile mele zburau spre ei. Îmi imaginam cum mă vor întâmpina, cum se vor bucura de revederea mea.
Odată ajuns la ușă, inima îmi bătea cu putere. Luam o gură de aer adânc, pregătindu-mă pentru explozia de fericire care urma.
Deschideam ușa și, ca printr-o minune, tot stresul, toată oboseala, dispăreau. O explozie de râsete, îmbrățișări și strigăte de bucurie mă întâmpinau. Eram acasă.
Acasă, unde timpul se dilata. Unde puteam uita de termene limită și de ședințe. Unde puteam fi eu însumi.
Seara, ne adunam cu toții în jurul mesei. Povesteam, râdeam, ne bucuram de compania celuilalt. Mâncarea, deși simplă, avea un gust desăvârșit. Fiecare mușcătură era o sărbătoare.
După cină, ne adunam în sufragerie. Ne jucam, ne uitam la filme, citeam povești. Zâmbetele lor erau cea mai mare recompensă.
În acele momente, uitam de tot. De aglomerație, de stres, de oboseală. Eram doar noi, o familie unită, fericită.
Apoi, venea ora culcării. Îi sărutam, le spuneam povești, le cântam cântece. Îi vedeam adormind, cu zâmbete pe buze.
În acele momente, mă simțeam cel mai bogat om din lume. Aveam tot ce-mi doream. Aveam dragoste, aveam fericire, aveam o familie.
Și, în timp ce mă așezam în pat, obosit, dar mulțumit, începeam să aștept cu nerăbdare o nouă zi. O nouă cursă spre paradisul de acasă.
Pentru că, indiferent de obstacole, indiferent de greutăți, știu că acasă mă așteaptă cel mai prețios dar: iubirea necondiționată a familiei mele. Și asta este tot ce contează.
