by Toamna. Cuvântul ăsta, rostit cu voce joasă, îmi aduce mereu un fior. Nu unul de spaimă, ci unul de familiaritate, de reîntoarcere acasă. E ca și cum anotimpul ăsta ar fi un vechi prieten, cu care mă întâlnesc din nou după o lungă despărțire. Un prieten care mă cunoaște mai bine decât aș îndrăzni să mă cunosc eu însămi.
Începe timid, toamna, cu o adiere mai rece dimineața, cu frunze galbene și roșii care pictează orașul cu culori de foc. E o vreme plăcută, perfectă pentru plimbări lungi, pentru cafele savurate pe o bancă în parc. Dar, încet, încet, frigul se strecoară printre haine, se înfige în oase. Nu mai e doar o adiere, ci un vânt aspru, care mușcă obrajii și te face să-ți dorești să te ascunzi sub o plapumă groasă.
Îmi amintesc de anii copilăriei, când toamna era sinonimă cu frigul. Școlile începeau, iar hainele subțiri de vară erau înlocuite cu pulovere greoaie, cu fulare care mă înțeapă la gât și cu mănuși care, inevitabil, se pierdeau pe drum. Frigul ăsta mă făcea să mă simt vulnerabilă, mică, fragilă. Mă învelea într-un cocon de nesiguranță, mă forța să mă retrag în mine.
Acum, adulți fiind, am uitat, parcă, de emoțiile astea. Ne concentrăm pe muncă, pe facturi, pe viața de zi cu zi. Dar frigul toamnei, ca un ceasornic precis, îmi amintește de ele. Îmi amintește de mine, cea de atunci.
Simt cum emoțiile se întorc, ca niște valuri. Melancolie, dor, o ușoară tristețe. Dar, spre deosebire de copilărie, acum le accept. Nu le mai resping, nu mă mai lupt cu ele. Le las să mă cuprindă, să mă străbată. Înțeleg că fac parte din mine, că sunt o parte importantă a experienței umane.
Frigul mă face să mă întorc spre interior. Mă face să caut căldura, nu doar cea fizică, ci și cea a sufletului. Asta înseamnă mai mult timp petrecut acasă, cu o carte în mână și o cană de ceai aburind. Înseamnă conversații lungi cu cei dragi, râsete sparte de un vin fiert cu scorțișoară. Înseamnă să mă bucur de lucrurile simple, de lumina caldă a unei lămpi, de mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor.
Frigul toamnei mă învață să prețuiesc. Să prețuiesc confortul, siguranța, căldura umană. Mă învață să fiu recunoscătoare pentru tot ce am. Și, mai ales, mă învață să mă cunosc mai bine. Să înțeleg că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune, ci o forță. Că tristețea nu e un semn de eșec, ci o parte naturală a vieții.
Și, de fiecare dată când frigul mă cuprinde, știu că vine și o promisiune. Promisiunea iernii, cu zăpada ei albă și cu sărbătorile magice. Promisiunea primăverii, cu renașterea și cu speranța. Promisiunea vieții, în toată complexitatea și frumusețea ei.
Așa că, da, frigul toamnei mă face să simt. Dar nu mă mai înfricoșează. Acum îl îmbrățișez. Îl accept ca pe un vechi prieten, care mă ajută să mă descopăr din nou și din nou. E frigul care-mi aduce aminte de mine. Și, în același timp, mă pregătește pentru tot ce urmează.
