by Frig. Cuvântul ăsta, deși rostit cu o ușoară melancolie, nu m-a speriat niciodată. Îmi place cum foșnesc frunzele sub pași, mirosul de pământ umed, culorile calde care invadează peisajul. Dar anul ăsta… parcă e altfel. Poate pentru că vara a fost prea scurtă, prea grăbită să ne ofere soarele generos. Sau poate pentru că, pe măsură ce anii trec, simt din ce în ce mai acut trecerea timpului, transformarea anotimpurilor, și mă agăț de ultimele petale ale verii, înainte ca ele să se transforme în scrumul iernii.
Primul semn al toamnei a venit odată cu diminețile răcoroase. Am simțit cum aerul devine mai tăios, cum soarele își pierde din putere, și cum un fior rece îmi străbătea oasele chiar și în cele mai groase haine. Zilele au început să se scurteze, iar umbrele s-au lungit, înghițind ultimele licăriri ale luminii. Apoi, a venit ploaia. O ploaie rece, persistentă, care a spălat totul, lăsând în urmă un miros pregnant de pământ și o senzație de tristețe.
M-am trezit că-mi doresc cu ardoare o prelungire a verii. Mi-am amintit de zilele toride petrecute pe malul mării, de serile petrecute pe terasă, cu un pahar de vin rece în mână, și de râsul molipsitor al prietenilor. Mi-am amintit de parfumul florilor, de gustul fructelor coapte, de senzația de libertate pe care o simțeam în fiecare zi.
Mă plimbam prin parc, înfășurată într-o eșarfă groasă, și priveam cum copacii își schimbau hainele. Frunzele galbene, portocalii și roșii cădeau lin, dansând în bătaia vântului. Era o imagine superbă, dar în același timp, mă umplea de un sentiment de melancolie. Simțeam cum natura se pregătește de odihnă, cum se retrage în sine, iar eu, la rândul meu, simțeam nevoia de a mă retrage, de a mă ascunde pana sa vina frigul care mă cuprindea.
Am început să fac liste. Liste cu lucruri pe care le-am ratat vara asta. O excursie la munte, o seară de film sub cerul liber, un picnic în pădure. Liste cu lucruri pe care vreau să le fac înainte ca iarna să pună stăpânire pe tot. Să citesc o carte lângă șemineu, să beau o ciocolată caldă, să petrec mai mult timp cu cei dragi.
Dar, în ciuda eforturilor mele, nu puteam scăpa de dorul verii. Îmi doream cu disperare să mai simt razele soarelui pe piele, să mai aud susurul valurilor, să mai admir apusuri de soare spectaculoase. Mă uitam la poze vechi, ascultam muzică care-mi amintea de zilele călduroase și visam cu ochii deschiși la o vară prelungită.
Și, într-o dimineață, am avut parte de o surpriză. Soarele a răsărit mai puternic ca de obicei, vântul s-a domolit, iar cerul era de un albastru profund, fără niciun nor. A fost o zi perfectă, ca o ultimă îmbrățișare a verii. Am ieșit din casă, am respirat aerul proaspăt și m-am bucurat de fiecare rază de soare. Am zâmbit, am uitat de liste și de griji, și m-am lăsat purtată de moment.
Am realizat atunci că vara nu se termină niciodată cu adevărat. Ea trăiește în amintirile noastre, în emoțiile pe care le simțim, în dorul pe care-l purtăm în suflet. Iar toamna, cu toate schimbările ei, este doar o pauză, o pregătire pentru o nouă renaștere.
Era clar. A venit frigul. Acel fior care ma nelinistea.
Așa că am decis să accept toamna, să mă bucur de frumusețea ei, și să aștept cu nerăbdare întoarcerea soarelui. Pentru că, până la urmă, viața este o continuă succesiune de anotimpuri, fiecare cu farmecul și lecțiile lui. Și chiar dacă dorul de vară va persista, știu că, într-o zi, soarele va reveni, mai puternic și mai strălucitor ca niciodată.
