by Copilăria mea a fost o țesătură ciudată de aventură și teamă. Covoarele pufoase din camera mea erau continente pe care le exploram cu picioare goale, iar perdelele fluturânde, velele corăbiilor mele. Dar, în inima acestei lumi fantastice, se ascundea un secret. Un secret care locuia în dulapul meu.
Nu era un dulap obișnuit. Era un portal. Un portal către o lume în care totul era posibil, dar și în care totul se putea transforma în coșmar. Dimineața, când soarele strecura raze jucăușe prin fereastră, dulapul era un loc al viselor. Rochiile mamei, atârnate cu grijă, deveneau rochii de bal pentru prințese invizibile. Pantofii strâmți, comori ascunse. Și rafturile, cu hainele pliate, erau munți de ciocolată, munți de gheață, munți de aur.
Petreceam ore întregi acolo, construind povești. Eram explorator, erou, vrăjitoare. Dulapul era scena mea, iar hainele erau costumele mele. Îmi imaginam că sunt pe urmele unui dragon, că salvez o prințesă sau că călătoresc în spațiu. Zâmbetele mele erau largi, ochii străluceau de bucurie, iar dulapul era o prelungire a sufletului meu.
Dar, odată cu apusul soarelui, când umbrele se prelungeau și se contorsionau în forme amenințătoare, dulapul se transforma. Lumina palidă a lunii, strecurată prin crăpăturile ușii, proiecta siluete ciudate pe pereți. Umbrele dansau și șuierau, iar dulapul devenea o grotă întunecată, plină de secrete.
Nu știu exact când a început. Poate a fost după ce am văzut un film cu monștri, sau poate a fost pur și simplu rezultatul imaginației mele bogate. Dar, încetul cu încetul, monștrii au început să apară.
Nu erau monștrii clasici, cu colți și gheare. Erau mai subtili, mai perfizi. Monstrul fricii, ascuns în spatele unei rochii negre, cu brațe lungi și subțiri, gata să mă înșface. Monstrul singurătății, cu ochi mari și goi, care se ascundea sub un pulover abandonat, așteptând să mă cuprindă. Monstrul rușinii, cu o voce șoptită, care mă bântuia din adâncurile cutiilor cu jucării, amintindu-mi de greșelile mele.
Noaptea, dulapul era un labirint al fricilor mele. Nu puteam să dorm. Inima îmi bătea cu putere, iar respirația îmi era sacadată. Mă uitam la ușă, cu ochii mari, așteptând ca monștrii să iasă. Simțeam cum se apropie, cum se strecoară prin crăpături, cum îmi ating pielea.
Mă ascundeam sub plapumă, încercând să mă protejez. Îmi imaginam că plapuma era un zid impenetrabil, o fortăreață sigură. Dar monștrii erau peste tot. Îi simțeam în respirația mea, în bătăile inimii mele, în fiecare colțișor al camerei.
Am încercat să vorbesc cu cineva despre asta, dar cuvintele mi se blocau în gât. Nu puteam să explic. Nu puteam să spun că dulapul meu era bântuit. Nu puteam să spun că mă temeam de monștrii invizibili.
Așa că am continuat să trăiesc cu ei, cu fricile mele. Am încercat să negociez cu monștrii. Le spuneam că nu mai vreau să mă sperie, că vreau să dorm liniștită. Dar ei doar râdeau, cu un râs șoptit și rece.
Într-o noapte, am luat o decizie. Am decis să înfrunt monștrii. Am ieșit din pat, cu inima în gât. Am deschis ușa dulapului, cu mâinile tremurând. Am aprins lumina.
Și, în lumina orbitoare, monștrii au dispărut.
Nu am găsit colți, gheare sau forme amenințătoare. Am găsit doar haine, rafturi și umbre. Am găsit doar frica mea.
Am respirat adânc. Am închis ușa dulapului. Am închis ochii și am respirat din nou.
În acea noapte, am înțeles ceva important. Monștrii nu locuiau în dulap. Ei locuiau în mintea mea. Ei erau proiecții ale fricilor mele, ale nesiguranțelor mele. Și, în acel moment, am început să-i înfrunt.
A fost un proces lung și dificil. Dar, încetul cu încetul, am învățat să controlez monștrii. Am învățat să le recunosc, să le înțeleg și să nu mă mai las dominată de ei.
Acum, când mă uit la dulapul meu, văd doar o colecție de haine. Văd un loc al viselor și al posibilităților. Văd un loc în care pot fi orice, fără teamă.
Monștrii încă mai apar din când în când, dar acum știu cum să le fac față. Știu că sunt doar umbre, proiecții ale fricilor mele. Și știu că, în final, eu sunt cea care deține controlul.
