by Eram copil, dar amintirea e viu colorată, ca o pictură impresionistă. Casa bunicilor, o casă simplă, cu pereți albi și acoperiș de țiglă roșie, se afla la marginea satului, înconjurați de câmpuri nesfârșite de floarea-soarelui. Vara, când soarele ardea nemilos, umbra casei era un colț de rai. Dar nu orice umbră. Era o umbră umedă.
Îmi amintesc cum, în zilele toride, alergam de la joacă, cu obrajii roșii și părul lipit de frunte. Când ajungeam la poarta bunicilor, un val de aer greu, moale, mă întâmpina. Era ca o îmbrățișare, nu întotdeauna plăcută. Parcă aerul însuși era plin de viață, de miros de pământ reavăn, de iarbă proaspăt cosită și de parfumul dulceag al florilor de tei.
Înăuntru, în casa răcoroasă, umezeala se simțea și mai pregnant. Pereții albi, parcă abia așteptau să absoarbă fiecare picătură de umiditate. Lenjeria de pat, întotdeauna curată și apretată de bunica, era ușor rece și umedă la atingere. Mirosul de lemn vechi și de praf, specific caselor bătrânești, se amesteca cu aroma subtilă a umezelii, creând o atmosferă unică.
Petreceam ore întregi pe prispă, privind cum ploaia venea și pleca, lăsând în urmă un aer și mai greu, mai umed. Picăturile mari, rotunde, se prelingeau pe geamuri, transformând lumea exterioară într-un spectacol magic. Îmi plăcea să desenez pe geamuri cu degetul, creând figuri stranii, care se topeau odată cu evaporarea apei.
Umezeala era omniprezentă. O simțeam pe piele, ca o peliculă subțire, lipicioasă. Hainele, chiar și cele mai subțiri, se lipeau de corp. Părul se umfla, devenind greu de pieptănat. Dar, paradoxal, această umezeală îmi dădea o senzație de siguranță, de protecție. Era ca și cum casa, cu pereții ei groși și umbra ei umedă, mă îmbrățișa și mă apăra de arșița soarelui.
Uneori, după ploaie, bunica scotea afară covoarele și le lăsa să se usuce la soare. Mirosul de iarbă udă și de țesătură veche se răspândea în toată curtea. Îmi plăcea să stau lângă ele, să simt aroma lor puternică, să-mi imaginez poveștile pe care le ascundeau.
Acum, ani mai târziu, când simt umezeala verii, mă întorc în timp. Simt din nou aerul greu, moale, pe piele. Aud sunetul ploii pe geamuri și mirosul pământului reavăn. Reved casa bunicilor, cu umbra ei umedă, și simt din nou acea senzație de siguranță, de apartenență.
Umezeala nu mai este doar un inconvenient. A devenit o amintire, un simbol al copilăriei, un parfum al trecutului. Este o umbră umedă care mă însoțește mereu, oriunde m-aș afla. Un reminder constant că, indiferent de schimbările prin care trecem, anumite lucruri rămân intacte în memoria noastră. Și că, uneori, cele mai simple senzații, cum ar fi umezeala aerului, pot declanșa cele mai puternice emoții.
